România la taifas
Prezentarea domnului Răzvan Orășanu ”Disoluția statului modern și disoluția statului românesc” note personale
Am participat cu interes în 8 ianuarie a.c., pentru mine întâia oară, la o reuniune a grupului de dezbatere și reflexie România la taifas, înființat de domnul Mugurel Stan. Am onorat invitația domnului dr. soc. Bruno Ștefan la prezentarea ilustrului domn Răzvan Orășanu, cu tema Disoluția statului modern în general și disoluția statului românesc în particular și la dezbaterile provocate de aceasta.
Pe parcursul derulării evenimentului am adresat următoarea întrebare: ”Care dintre categoriile avuție națională și produs intern brut considerați că este mai apropiată de definirea generică a statului?” Întrebarea mea a creat o perioadă de liniște și a permis lectorului să își continuie prezentarea dincolo de momentul în care participanții au ridicat primele întrebări și obiecții. Însă răspunsul s-a lăsat așteptat, așa că după o vreme, în care luările de poziție au reapărut, mediatorul mi-a acordat din nou cuvântul.
Mi-am permis să amintesc succint definiția produsului intern brut. Desigur că există mulți specialiști care ar putea să corecteze enunțul meu, însă eu am arătat că produsul intern brut reprezintă calculul, mai de grabă contabil integrat la nivel național, al realizării activităților de producție, servicii și comerț desfășurate de un stat pe perioada unui exercițiu financiar de un an. Cifre seci de orice interpretare a implicării populației (...în lipsa poporului...) în respectivele operațiuni financiare. Vorbitorul, cel mai tânăr ministru al guvernului Tăriceanu (președinte AVAS la 24 de ani, consilier al primului ministru), insista în prezentarea sa asupra sustragerii agenților economici, persoane fizice și juridice, de la plata impozitelor datorate statului, fapt care aduce administrația publică centrală în situația de a fi lipsită de reursele necesare pentru susținerea programului guvernamental aferent respectivului exercițiu bugetar. Nu am negat această realitate, însă mi-am adus aminte de perioada în care legislația financiară și bugetară avea lacune...orientate, de perioada în care parteneriatele era necesar să fie...orientate, cât și despre perioada în care ridicarea la cote insuportabile a taxelor, impozitelor și formalităților de înființare și operare a afacerilor mici și mijlocii a orientat această piață către dispariție.
Am amintit că, ”pe vremea noastră” când învățam economie – politică, deci socialistă, centralizată și neorientată către piață și profit -, profesorii noștri ne spuneau despre ceva ce semăna cu păpușile Matrioșca: producția vândută și încasată, venitul național net, dar și avuția națională.
Prima categorie era relevantă pentru întreprinderi (de stat, dar mă refer la perioada trecerii de la economia extensivă, de tip stalinist, la economia intensivă, numită în zilele noastre management integrat, un concept nou chiar și pentru bătrânele companii private și multinaționale, pe care le-am întâlnit în ”ultima vreme”), cât și pentru ramurile industriale/ economice respective (care astăzi s-ar numi producători/ prestatori/ furnizori pe flux sau, respectiv, orizontali; toți plătitori ai unei cote diferențiate de impozit pe circulația mărfii, reținut la încasarea sumelor plătite de achizitor!), ca grupuri economic coerente în cadrul economiei centralizate. A doua categorie, venitul național net, cuprindea producția vândută și încasată, însă reprezenta corecția realizărilor financiare ale economiei (centralizate, socialiste) în urma calculării pierderilor de ramură și a scăderii părții din venitul național (astăzi, produs intern brut) redistribuită către cetățeni (centralizat prin alocații, asigurări, pensii). De 25 de ani învățăm să eludăm din calcul acea parte a bugetului de stat care ar fi bine să fie redistribuită către cetățeni, ca materializare a abordării liberale (?) exprimate exclusiv prin produsul intern brut. Cea de a treia categorie, avuția națională cuprindea venitul intern net, veniturile nete din comerțul exterior (provenite atât de pe piața CAER, cât și din vânzările/ prestațiile statului român pe alte piețe sau către alte state, decât cele membre CAER!), precum și valoarea bunurilor din patrimoniul național. Acestor bunuri li se adaugă valori considerate perene pentru tânărul popor român, deci avuția națională include: căi de transport, căi de comunicație a mesajelor scrise/ vorbite/ fotografiate/ filmate, arhive patrimoniale/ comerciale/ artistice/ științifice, resurse naturale de suprafață, resurse naturale subterane evaluate și neexploatate, monumente naturale, munți/ păduri/ văi/ forme de relief deosebite, monumente istorice, opere de artă – scrise, pictate, fonotecate sau filmate -, practică juridică, cutume comerciale și populare (pierdute odată cu reorganizarea teritorială și strămutarea etnică interregională, oltenii din Ardeal și Moldova și reciproc, spre pildă), educația generală și instruirea de specialitate, arte și meserii altele decât cele învățate prin sistemul național de educație (numite astăzi meserii vocaționale), personalități-reper ale istoriei/ societății/ artei/ științei (paradoxal, în anii 80 începuseră să revină semi-oficial în atenția unui anumit public personalități epurate în anii 30, 40, 50, 60, 70...).
Pentru că îmi pun singur întrebări, mă văd nevoit să îmi răspund singur. Eu cred că avuția națională se apropie mai mult de definirea unui stat. Un stat este mai mult decât cifra (variabilă întotdeauna) a comerțului desfășurat pe teritoriul sau în legătură cu teritoriul său. Eu cred că nu este stat acea comunitate umană care se evaluează pe sine exclusiv prin mijloace contabile, iar germenii disoluției se află în această practică de ”reformare” a sistemului integrat de la unul de consistență națională, la unul de relevanță contabilă. Taxele și impozitele au fost întotdeauna ”datorate cezarului”, indiferent cine a fost acesta în etape istorice. Să judeci disoluția statului prin neplata impozitelor sugerează o analiză incompletă.
Prezentarea la care mă refer a făcut trimiteri și la apariția statului-națiune în urma celebrei păci westfaliene, în secolul al 18-lea. Unitatea poporului în considerarea apartenenței la o națiune îl întărea pe conducătorul acelei națiuni în poziția optimă de a conduce statul respectiv, adică populația, teritoriul cu mijloace și resurse, precum și colectarea contribuției cetățenilor la bunăstarea, dar și la serviciile colective, cum sunt apărarea, sănătatea, educația și îngrijirea socială.
Trasarea granițelor în urma păcii semnate la sfârșiturile războaielor europene a fost și va rămâne schimbătoare. Motivul rezidă în natura teritoriului rezultat din abordarea westfaliană: teritoriile recunoscute de instituțiile internaționale ca fiind atribuite statelor-națiune cuprind în toate cazurile comunități minoritare naționale, în cele mai multe cazuri minorități reciproce. Vreau să spun că statul-națiune, în ce privește organizarea și funcțiunile administrative, nu ajunge în situația de disoluție atunci când încrederea populației majoritare în conducătorul națiunii respective scade. În asemenea cazuri, influența cetățenilor majoritari dintr-un stat-națiune se extinde asupra coetnicilor minoritari din celălalt/celelalte state-națiune, conducând în cele din urmă la retrasarea frontierelor de stat și schimbarea statutului populațiilor sedentare din majoritare în minoritare. Spun că statul nu își alterează natura și modul de funcționare odată cu scăderea produsului intern brut dintr-o anumită regiune. Natura statului nu se alterează nici la scăderea valorii avuției naționale a unei populații, care astfel devine din majoritară în minoritară pe același teritoriu și în administrarea acelorași resurse generice.
Funcționarea statului nu se schimbă, se schimbă doar traseul frontierelor de stat! Populației devenită minoritară i se impun valorile nemateriale ale populației devenite majoritare, valorile proprii intrând, în cel mai bun caz în conservare, iar în cel mai rău caz în asimilare/ negare/ eradicare. Astfel văd răspunsul la întrebarea despre disoluția statului, ca și concept general.
Citind în cheie națională românească pasajul de mai sus, avem în față variantele principiale pe care conducerea statului român le are în fundamentarea politicii/ strategiei de stat și diseminarea interesului național în domeniile ”de linie”, pentru care își organizează propriul aparat administrativ central și local. Fie continuă, consolidând și conservând avuția națională (așa știrbită, cum se găsește la un anumit moment istoric); fie cedează, renunțând la o parte din valorile construite și câștigate prin exercițiile bugetare din diversele epoci istorice, dar și la fundamentele de simțire națională care le-au susținut pe acestea, în ciuda realizării unor ”produse interne brute” insuficiente, în urma războielor sau calamităților naturale; fie recuperează, dezvoltând și revitalizând avuția națională din statul-națiune România, dar și regăsindu-și valorile din teritoriile pe care au ajuns să trăiască minoritarii aparținând acelorași repere valorice și rădăcini culturale.
Consider că este absurd și denotă o aculturalitate generalizată să pună cineva problema recuceririi (?) teritoriilor locuite de etnici români sau de comunitățile strâns înrudite cu aceștia, cum sunt istroromânii, macedoromânii și meglenoromânii. Risc oprobiul unei părți a cititorilor aducând în discuție aceste perspective, însă îmi vine în ajutor conjuctura politică internațională la care România ia parte prin Organizația Națiunilor Unite, Uniunea Europeană, Cooperarea Economică la Marea Neagră și prin alte acorduri de cooperare umanitară internațională.
Ca stat membru al Uniunii Europene, România contribuie alături de celelalte state membre la reducerea tensiunilor reciproce generate ca urmare a păcii westfaliene. Abordarea europeană a spațiului comun, a asigurării liberei circulații a capitalului, a mărfurilor și a cetățenilor peste granițele westfaliene reprezintă o valoare comună, națională și individuală, poate insuficient înțeleasă de cei care refuză acordarea drepturilor depline ale cetățenilor unionali români pe teritoriile istorice ale statelor-națiune. Contextul acordului Schengen devine neclar în lumina recentelor evenimente violente de pe teritoriul european și limitrof acestuia. Faptul de a nu asuma aceleași responsabilități în păstrarea siguranței și ordinii publice pe teritoriul comun european ca și statele europene mai vechi, în contextul expansiunii fenomenului de represalii pe baza tensiunilor coloniale istorice, ar putea conduce la orientarea către reținere a României cu privire la adoptarea acordurilor Schengen și Euro. Mai puține drepturi înseamnă și mai puține obligații, după un sfert de veac în care am fost ”adaptați din mers, prin tranziție” de la valorile naționale la un set de valori străine de istoria și cultura noastră, europeană încă din antichitate.
Există studii demografice, istorice și geopolitice din care rezultă existența ca populație sedentară sau ca diasporă a unor comunități dintre cele menționate anterior, la mare depărtare de granițele actuale ale României. Nu se pune problema alipirii acestor teritorii aparținând unor state naționale suverane, cu care România are relații bilaterale sau/și este parteneră în cadrul sistemului Organizației Națiunilor Unite, al Consiliului European sau ale altor organizații specifice sau regionale. Conducerea țării noastre ar putea căuta și ar trebui să găsească un avantaj de cooperare cu țările sau grupurile de state care cuprind comunități cu valori comune poporului român. Punctele comune de interes deschid calea unor proiecte bi- și multilaterale cu aceste state.
Cu privire la creșterea randamentului de încasare a impozitelor și taxelor, corelată cu recuperarea valorii de reprezentare a cetățenilor români în Parlamentul României și Parlamentul European, îndrăznesc să cred că încrederea cetățeanului român, care face afacerea sa să meargă, poate fi recuperată printr-un mix de măsuri:
a) Îi rog pe cei mai apropiați profesional de formularea corectă a măsurilor de restructurare să aibă în vedere stabilizarea (și nu ”legarea de glie”) a unor afaceri complemetare în toate unitățile administrative locale ale țării noastre, inclusiv în zonele frontaliere. În felul acesta s-ar putea revitaliza, inclusiv prin asimilare, o parte de avuție națională cu privire la arte și meserii, cutume, rețele de comunicații, patrimoniul local.
b) Stimularea economiei generatoare de clasă de mijloc prin cote de taxare unice și nuanțate, după caz, se realizează cu ușurință prin intermediul aleșilor, care, în condițiile de mai sus, ar primi o responsabilitate mai mare pentru electoratul local reprezentat în deliberativ.
c) Probabil că cel mai puternic stimulent pentru achitarea taxelor și impozitelor la bugetele locale și centrale ar veni din renunțarea la votul universal și înlocuirea acestuia cu un sistem de vot proporțional: adică votul individului ar putea fi ponderat cu câtimea cu care acesta participă la realizarea bugetului în urma exercitării ocupației sale înregistrate oficial (introducerea votului universal în locul votului proporțional a dat naștere încleștărilor din Hong Kong – ”o țară-două sisteme”, în asimilare...).
Acest lucru ar fi benefic și pentru readucerea avuției naționale ca indice național preferat. Este foarte delicat (contabilicește) să compari tone de orz, cu cămăși, cu tractoare, cu tone-kilometru, cu precizia sondajelor sociale, cu rezultate sportive și artistice mondiale, cu vieți salvate, cu referințe științifice în publicații de specialitate sau cu credibilitatea și prestigiul personal. Am mare încredere că un aparat logico-matematic nuanțat prin mijloacele tehnice și informaționale actuale (fără să le estimez pe cele din viitor) ar putea acorda cu o acuratețe acceptabilă cota de reprezentativitate pentru fiecare cetățean român sau străin membru al comunității tradițional-istorice românești. Atunci când vor simți că realizările lor personale sunt importante pentru țara lor, cetățenii români vor plăti impozite și vor vota pe aceia care îi ajută pe fiecare să ducă o viață demnă și decentă, așa cum și-o dorește fiecare.
Acesta este punctul meu de vedere la realizarea de facto a societății bazate pe meritocrație. Cine stabilește meritele și cine știe cine este mai meritos decât celălalt? Cum poți preveni divergențele dintr-o comunitate cu sisteme axiologice paralele sau corupția?
Este statutul român în disoluție sau în evoluție?
Dan Ion OPREA
ing., dr.ec., cae
15 ianuarie 2015
.jpg)