RESURSELE MINERALE ŞI RĂZBOIUL – ŢEL ŞI INSTRUMENT (I)

ROMANIA LA TAIFAS:

Geologia Politica sau jocul de GO pe harta resurselor

Miercuri 22 iunie, ora 18.00 

Key speaker:

    Prof. dr Emil CONSTANTINESCU

BRONZUL ŞI FIERUL – armele istoriei vechi

                                                                                                       prof. dr Emil Constantinescu

Din cele mai vechi timpuri, mineralele şi rocile au fost folosite simultan ca unelte pentru a produce hrană, locuinţe, condiţii mai bune de trai şi ca arme de luptă, mai întâi pentru a se apăra de animale sau pentru a le vâna şi apoi în conflictele dintre colectivităţile umane, pentru stăpânirea acelor resurse minerale care le puteau asigura supremaţia.

Începând cu Epoca bronzului, războaiele vor fi câştigate de cei cu arme mai ascuţite, deschizându-se epopeea imperiilor bazate pe metale. Perioada dintre a doua jumătate a mileniului al III-lea şi începutul mileniului al II-lea î.Hr. este dominată de dezvoltarea rapidă a metalurgiei bronzului. Enormele cantităţi de arme de bronz din întreaga Europă, dar mai ales din centrele metalurgice din Europa Centrală atestă spiritul războinic al epocii. După ce staniul a fost descoperit în regiunea Cornwall din Anglia, insula britanică a devenit furnizorul principal de bronz pentru Europa. Extinderea Imperiului Roman spre vestul Europei a vizat stăpânirea acestor zăcăminte, care au oferit posibilitatea fabricării unor arme şi armuri mai performante, dar şi a unor brice mai ascuţite decât cele din obsidian folosite până atunci. Deoarece cele mai importante zăcăminte de cupru exploatate atunci se aflau în est (Cipru şi Peloponez), s-a dezvoltat un comerţ intens în Mediterana privind transportul staniului spre est şi al cuprului spre vest. Sfârşitul Epocii bronzului şi trecerea la Epoca fierului este corelat cu războaiele purtate de locuitorii din estul Mediteranei cu „popoarele mării” (Orientul Mijlociu şi nordul Africii) în perioada 1200–1100 î.Hr., războaie care au perturbat alimentarea cu minereu de staniu din Anglia.

Prin descoperirea procedeelor de a obţine oţel din fier, care era mai puţin dur şi mai alterabil decât bronzul, începe o lungă dominaţie a oţelului. Imperiile antice s-au construit prin fier şi sabie. În Europa, Asia şi Africa rolul decisiv al fierului s-a menţinut până la începutul revoluţiei industriale şi mai departe în epoca modernă. Chiar dacă războaiele erau purtate pentru aur, pentru dominaţia asupra unor teritorii fertile, centre şi rute comerciale, oraşe bogate sau locuri religioase simbolice. Capacitatea de exploatare şi prelucrare a fierului pentru arme şi unelte era decisivă pentru succesul militar şi economic. Minerul şi fierarul au devenit figuri emblematice ale Evului Mediu.

RĂZBOIUL ŞI IMPERIILE CĂRBUNELUI

Spre sfârşitul Evului Mediu, datorită dezvoltării meşteşugurilor şi a primelor unităţi industriale, cererea de oţel a devenit tot mai mare. Pentru prepararea oţelului prin topirea şi turnarea minereului de fier se consumau cantităţi tot mai mari de mangal (cărbune din lemn), ceea ce a determinat defrişări masive în Europa Centrală şi de Vest, în Imperiul Otoman şi în Imperiul chinez. 

În acelaşi timp, creşterea suprafeţelor cultivate pentru hrană a împuţinat la rândul ei pădurile. Folosirea cărbunelui fosil pentru producerea oţelului pentru încălzire şi pentru motoarele cu aburi l-au făcut să devină o resursă vitală pentru progresul industrial dar şi un instrument pentru dominaţia mondială. 

Valorificând asociaţia naturală a zăcămintelor de cărbune cu cele de fier, Germania, Franţa, Anglia şi apoi S.U.A. au devenit mari puteri industriale. Anglia, valorificând poziţia ei insulară, a exploatat masiv propriile zăcăminte de cărbune, rezervând resursele de lemn pentru construcţia corăbiilor, pe care le-a echipat cu motoare cu aburi şi cu tunuri. 

În secolul al XIX-lea, Marina Regală a Marii Britanii a generalizat practica placării cu cupru a carenei corăbiilor care navigau între Europa şi Orientul Îndepărtat, pentru a minimiza depunerile de organisme marine care reduceau viteza de deplasare. Cu ajutorul flotei sale, Marea Britanie a cucerit teritorii îndepărtate, construind un vast imperiu colonial. Plantaţiile coloniale produceau hrană pentru metropolă şi pentru armatele de ocupaţie. 

Se poate spune că din secolul al XVIII-lea până la mijlocul secolului al XX-lea cărbunele a fost factorul de bază pentru dominaţia lumii. Germania, cu un teritoriu predominant continental, a valorificat mai lent capacităţile industriale în plan militar, pierzând confruntarea armată cu Anglia şi Franţa mai ales datorită intervenţiei S.U.A. care îşi dezvoltase, la rândul ei, un potenţial industrialo-militar pe baza binomului cărbune–fier. 

MARELE RĂZBOI AL PETROLULUI

Potenţialul militar al petrolului pentru dominaţia strategică a lumii, manifestat mai puţin în Primul Război Mondial, a devenit decisiv în cel de-al Doilea Război Mondial, care a fost definit de mulţi istorici militari ca un război al petrolului şi pentru petrol. În prima parte, Germania, care s-a bazat pe petrolul (cumpărat) din România, a ratat controlul asupra petrolului din Marea Caspică şi din nou America a intervenit decisiv, dar de data aceasta prin rezervele sale de petrol. Uniunea Sovietică, păstrând controlul asupra petrolului caspic, a putut alimenta cu combustibil marile sale divizii de tancuri care au câştigat bătălia cu tancurile germane care îngenuncheaseră vestul Europei.

Călătorind ca geolog în Finlanda, Norvegia şi Rusia, am înţeles mai bine rostul unor atacuri armate, cum ar fi războiul declarat de U.R.S.S. împotriva Finlandei pentru controlul asupra zăcămintelor finlandeze de nichel şi apoi confruntările din Peninsula Kola dintre germani şi ruşi pentru acelaşi nichel necesar unui aliaj dur pentru blindajul tancurilor [1].